Uneori, căsătoria arată cam așa:

Unde eşti? Ce faci? Cu cine? De ce cu ea şi nu cu mine? Da până când şi mai ales de ce? Ești „al meu”, fără tine nu aș putea trăi. Nu vreau să aud că vrei altceva. Ai voie să zici, să fii, să faci doar ceea ce VREAU eu.  Nu te poți întâlni cu alte femei. Nu ai voie sa-ți dorești decât ceea ce îmi doresc eu. Pentru că așa TREBUIE.

Dacă nu ești cum vreau eu, atunci o să țip, o să arunc cu obiecte sau o să mă dau cu fundul de pământ, o să pun mainile în șold și o să  ameninț că îmi iau copilul și plec la mama. Definitiv. Și o să mă rog să suferi. Mult.

Dacă ești cum vreau eu, o să îți gătesc ciorbe bune. O să fac și eu ce spui tu. Nu contează  dacă  nu am chef , nu simt sau nu îmi trebuie. O să ascult. Consider că este o înțelegere bună.

Formată la intersecția dintre frustrare, lipsă de sens și ură de sine, subpersonalitatea ilustrată mai sus este des întâlnită, dar străină cu totul relației de iubire. Sau de prietenie. Sau măcar de simpatie. Iubirea începe cu un contact emoțional care îți facilitează accesul la nevoile celuilalt. Pur și simplu, simți ce îi trebuie sufletului celuilalt. Și nu te poți abține să nu-i dai. Poate fi vorba despre importanță sau despre încredere, poate despre libertate sau o anumită experiență. Sau poate îi trebuie mai mult suport și acceptare în formele lui mai puțin comerciale. Apoi, când intervine angajamentul, relația continuă cu necondiţionarea comportamentului, asumarea celuilalt în forma pe care o ia în diferite circumstanțe. Apoi, continuă prin abandonarea egoului, a stării de pretenție şi a obsesiilor private. Asta presupune că nevoia Celuilalt de a fi în altă parte şi nu cu tine e, dacă nu mai importantă  decît nevoia ta, cel puțin la fel de importantă ar trebui să fie. Asta fară să vrei sau să îți propui. Se produce prin sincronicitate. Empatia cu el te face sa îți dorești ce își dorește, să faci ce face, să fii ce este. Iubirea celuilalt, ca si iubirea de sine, nu poate fi decât dincolo de condiții, de pretenții, de reguli, de cerințe. Iubirea față de soț nu poate fi decât adâncă din cauza legaturii de destin de acolo. Să o transformi într-o luptă copilarească de pretenții mi se pare trist si îngrijorator.

Căsătoria ca opțiune dincolo de condiții și pretenții ar suna cam așa:

Dragul meu soț, nu contează unde eşti, ce faci și  cu cine. Oricum știu că ceea ce faci, faci pentru că îți trebuie la ceva. Vreau să știi că te voi însoți fară să intervin în experiența ta.  Când vei fi pregătit, mi-ar placea să împarți și cu mine ceea ce ți-a adus și ceea ce ți-a luat această experiență. Vreau  să știi că e absolut în regulă să zici, să faci, să fii exact așa cum simți la momentul acesta. Nu trebuie să cenzurezi nimic gândindu-te la cum va rezona în mine ceea ce tu ești acum. Sunt adultă. Pot sa înteleg și să accept realitățile tale. Dacă lucrurile nu sunt cum vreau eu, o să zâmbesc, o să iert, o să caut în mine ceva ce ar putea să mă susțină și o să fiu bine. Dacă lucrurile sunt cum vreau eu, o să fac fix același lucru. Te iubesc!

P.S. Vă doresc o căsnicie dincolo de condiții și pretenții. Doar ca un contact emoțional care vindecă prin promisiunea unui suport necondiționat a experiențelor și nevoilor personale. A nevoilor, nu a pretențiilor!:)