Fii CLAR!
Citeste cartea!

Stresul este răspunsul corpului nostru la presiuni, cerințe, situații care își au originea în afara noastră dar care sunt percepute de noi ca fiind dificile, dureroase sau de maximă importanță pentru noi.

Stresorii sunt evenimentele, condițiile și circumstanțele din jurul nostru care conduc la declanșarea stresului. Ei pot fi externi (schimbări majore în viată – pierderea unei persoane dragi, evenimente imprevizibile, schimbarea locului de muncă, o atmostferă ostilă la locul de muncă, etc) și interni (toate acele ganduri și sentimente care apar în mod repetat in mintea noastră și care provoacă neliniști) – teama, nesiguranța, așteptări nerealiste, etc.

Stresul ne afecteaza pe toți, motiv pentru care efectele nocive ale stresului în exces au fost bine documentate într-o gamă largă de publicații medicale.

Mii de articole de cercetare, studii și cărți dovedesc dincolo de o umbră de îndoială, că stresul poate fi un factor în orice boală, deoarece alterează biochimia și funcționarea neurologică a organismului, cu repercursiuni mai mult sau mai puțin evidente asupra toturor sistemelor organismului nostru.

 Hans Selye a schematizat modelul de reacție a corpului nostru la un factor de stres și modul cum se instalează boala.

Prima faza de reactie: ALARMA în care organismul încearcă să lupte cu factorul stresant. Astfel, simptomul este un semn al reactiei de ALARMA. Daca combatem simptomele și nu cauza, atunci stopăm procesul de însănătoșire. Lupta cu simptomul este exact ceea ce face medicina alopată.

Câtă vreme factorul de stress (cauza bolii) continuă să existe, organismul se obișnuiește și trece în faza de ADAPTARE, aducând în joc alte mecanisme pentru a minimaliza impactul negativ al factorului de stres asupra organismului. Simptomele se îndepărtează de cele obișnuite, trecând pe un palier silențios, dar boala continuă să evolueze în profunzime.

Dacă factorul provocator de boală continuă să existe, organismul trece într-o nouă fază: aceea de ISTOVIRE (EPUIZARE), cand organele slabesc. Prima forma este faza FUNCTIONALĂ când apar disfuncții ale organelor, producându-se prea putini sau prea multi hormoni, enzime etc. După un timp ele aluneca in faza ORGANICA unde organele se atrofiază sau se hipertrofiază. Fazele de adaptare și epuizare stabilesc un tipar de boala cronică, chiar dacă pot să nu existe încă simptome observabile; un exemplu este oboseala cronică.

Daca factorul cauzator de boala persistă, se ajunge la ultima faza care este DECESUL: moartea celulelor, moartea organelor, a sistemelor, a organismului.

 

“Din creier şi numai din creier, provin  plăcerile noastre, bucuriile, râsetele şi glumele, la fel ca şi amărăciunea, durerea şi suferinţa” 

Hipocrat

 

 

Pentru a putea să înțelegem procesul prin care stresul ne poate îmbolnăvi, precum și modalitatea prin care putem preveni apariția disfunctionalităților cauzate de stres, haideți să trecem puțin în revistă câteva aspecte privind funcționarea sistemului nostru nervos.

Să ne imaginăm următoarea situație: stați confortabil în fotoliu din sufragerie, citind la lumina veiozei o carte. Casa este scufundata în întuneric și în linistea nopții auziți un zgomot ciudat din camera alăturată. Un gând va trece prin minte: ”ar putea fi cineva in camera”..dar cine?…sunt singur acasă. Un fior rece vă trece pe șira spinării, mușchii se contractă, inima vă bate mai repede, respirația devine sacadată, simțiți o transpirație rece la nivelul pielii. Dar hei…cine a făcut asta? Eu nu am mișcat nici măcar un mușchi.

Vă faceți curaj, vă ridicați din fotoliul aprindeți lumina, verificați întreaga casă, totul este în regulă, răsuflați ușurați…wow ce sperietură am tras. Vă relaxați și vă reintoarceți la citit.

Și totuși cine, cum și pe ce căi v-a făcut să reacționați așa. Cine?…un STIMUL (în cazul de față zgomotul), care a generat un GÂND (este posibil să fie un hoț), care la rândul lui a generat un SENTIMENT (teama) iar de aici..cascada de reacții fizice. Bine, bine…dar cum?

Principalul mod prin care creierul nostru poate spune restului corpului ce să facă este de a trimite mesaje prin nervii care se ramifică din creier jos spre coloana vertebrale și către periferia corpului. Sistemul nervos somatic, voluntar este unul conștient. Ne decidem să mișcăm un mușchi și se întâmplă. Această parte a sistemului nervos ne permite să strangem mana cuiva, să ne deplasăm într-o anumită direcție, sau altfel spus să relaționăm. În exemplul de mai sus, această parte a sistemului nervos ne-a permis să ne ridicăm de pe canapea și să verificăm daca este intr-adevăr un pericol în camera alăturată.

Este o altă ramură a sistemului nervos, care se proiectează pe organism, inafară de musculatura scheletică, iar această parte controlează celelalte lucruri interesante pe care corpul nostru le face – creșterea ritmului cardiac, hiperventilația, imbujorarea, pielea de găină și multe alte reacții pe care corpul nostru le are în situații considerate a fi critice sau amenințătoare (stressante). Toate aceste fenomene sunt generate și reglate de sistemul nervos autonom (denumirea sa venind din faptul că activitatea sa nu este coordonată conștient) sau vegetativ (reglează funcționarea organelor interne). Setul de terminații nervoase din locuri ca glandele sudoripare de exemplu, transporta mesaje care sunt relativ involuntare și automate. Acesta este denumit astfel sistemul nervos autonom, și are totul de a face cu răspunsul la stres. O jumătate a acestui sistem este activat ca raspuns la stres, iar cealaltă jumătate este suprimata.

Jumatatea sistemului nervos autonom, care este activată în cazul expunerii la un factor de stres este sistemul nervos simpatic. Originar din creier, nervii simpatici ies din coloana vertebrală și se ramifică la aproape fiecare organ, fiecare vas de sange, si fiecare glanda sudoripară din corpul nostru, ajungând chiar și la nivelul micilor mușchi atașați la firele de păr de pe corpul tau. Așa se explică de ce, atunci când suntem inspăimântați de ceva ni se face ”părul măciucă”.

Sistemul nervos simpatic intra in actiune in timpul situațiilor de urgență, sau atunci când credem noi că ar fi o situație de urgență. Și aici vreau să trag un mare semnal de alarmă: creierul nostru nu face diferența intre o situație reală și una imaginară. Un gând care vizează o situație dureroasă pentru noi determină aceleeași reacții în organism ca și în momentul în carer aceea situație s-a produs. Deci mare atenție la ceea ce gandim!

 

Acest sistem ajută în medierea stării de vigilență, excitare, activare, mobilizare, determinând un lanț de reacții cunoscute în neuropsihologie ca reacția de tip: ”luptă sau fugi”. Este un sistem arhetipal care este activat în momentele de excitație și alarmă, ca de exemplu în timpul stresului. Terminațiile nervoase ale acestui sistem eliberează adrenalina. Astfel, atunci cand cineva sare din spatele unei uși și ne sperie, sistemul nervos simpatic eliberează adrenalina care cauzează aceea senzatie de ”strangere a stomacului”. De asemenea, tot sistemul nervos simpatic secretă noradrenalina, o rudă apropiată a adrenalinei, dar cu efect contrar – asupra efectelor acestor neurotransmitatori vom reveni într-un articol viitor.

Această componentă parasimpatică mediază activitățile de calm, restaurative. În cazul în care sunteți un copil în creștere și v-ati dus la culcare, sistemul parasimpatic este activat. El promovează creșterea, stocarea energiei, precum și alte procese optimiste.

Astfel, sistemul autonom funcționează în opoziție: proiecțiile simpatice și parasimpatice din creier își urmează propria cale către un fiecare organ, conducînd la rezultate opuse.  Sistemul simpatic accelerează inima; sistemul parasimpatic o încetinește. Sistemul simpatic deviază fluxul de sânge către mușchi; parasimpaticul face exact opusul.

Nu e de mirare că ar fi un dezastru dacă ambele ramuri ar fi foarte active în același timp, un fel de a pune piciorul pe accelerație și frâna simultan. O mulțime de caracteristici de siguranță există pentru a se asigura că acest lucru nu se întâmplă. De exemplu, părțile creierului care activează una dintre cele două ramuri de obicei inhibă celălalt, totul facâd parte dintr-un sistem perfect pus la punct, care să ne asigure starea de homeostazie (capacitatea organismului de a regla funcționalitatea sa internă astfel incât să răspundă adecvat solicitărilor din mediu dar și de a menține în limite constante anumiti parametrii fiziologici).

Perfect până aici, corpul nostru știe foarte bine ceea ce face. Dar ce se întâmplă cand noi, sub presiunea constantă a mediului suprasolicitant în care trăim, punem organismul în situația de a face față unui stres constant, cumulativ și pe o perioadă lungă de timp?

Ei bine, atunci se activează ceea ce neuropsihologia  numește ”Sindromul General de Adaptare”. Termenul, definit incă din anul 1956 de către Hans Seyle, reprezintă răspunsul general, adaptativ și atenție !!! nespecific al organismului la solicitările interne și externe.

Acest răspuns are 3 etape: faza de alarmă, faza de rezistență și faza de epuizare a organismului.

  1. În faza de alarmă stimulul (un zgomot, o situație percepută ca fiind amenințătoare sau care pentru noi prezintă o semnificație aparte, dar chiar și un gand, o amintire) determină stimularea sistemului nervos simpatic, cu stimularea unor neurotransmițători și hormoni care vor determina pe termen scurt:

– creșterea capacităților mentale (atenție, concentrare);

– creșterea energiei disponibile la nivel celular;

– mobilizarea rezervelor de glicogen și lipide

– redirecționarea circulației sanguine către mușchi

– reducerea activității digestive și de producere a urinei

– creșterea secreției glandelor salivare

– creșterea ritmului cardiac și a ratei respiratorii

Atenție! După un astfel de tip de reacție, sunt necesare 90 de minute ca metabolismul să revină la normal, perioadă în care majoritatea organelor sunt contractate și lipsite de oxigenarea normală. Astfel incât:

– constientizați reacția și efectul asupra organismului;

– respirați adânc;

– relaxati-vă musculatura;

–  schimbați registrul gandurilor, astfel încât să intrerupeți lanțul reacției;

– ascultați o melodie frumoasă sau amintiți-vă lucruri frumoase care v-au adus plăcere, astfel incât să determinați sinteza serotoninei și activarea sistemului nervos parasimpatic.   

 

 Faza de rezistență începe atunci câd stresul durează mai mult de câteva ore. Glucocorticoizii (cortizolul), precum și alți hormoni stopează metabolismul celular pentru a mări disponibilitatea glucozei (sursa de energie) pentru țesutul nervos, asigurându-i astfel funcționalitatea.

Astfel, aceste modificări metabolice presupun:

– mobilizarea rezervelor de energie rămase: lipidele sunt eliberate de țesutul adipos, aminoacizii de țesutul muscular.

– conservarea glucozei: țesuturile periferice (cu excepția celor nervoase) metabolizează lipidele pentru obținerea energiei;

– concentrarea mare a glucozei în sânge: ficatul sintetizează glucoza din alți carbohidrați, aminoacizi și lipide,

– menținerea volumului sanguin: conservarea sărurilor și a apei, pierderea ionilor de K+ și H+.

Atenție! Stresul afectează mintea, corpul și comportamentul în multe feluri, și fiecare dintre noi experientează stresul. Ajuns în această fază, stresul copleșitor poate conduce la probleme de sănătate fizică și mentale grave și de asemenea poate fi o piedică în relațiile noastre de acasă, de la locul de muncă sau școală.

Simptome cognitive Simptome emoționale
Probleme de memorare Proastă dispoziție
Abilitate scăzută concentrare Iritabilitate sau irascibilitate
Raționament slabit Agitație, incapacitate de relaxare
O viziune negativă asupra vieții Senzația că suntem compleșiți de evenimente
Gandire anxioasă și schimbătoare Neoie de izolare și singurătate
Ingrijorare permenentă Depresie și stare de nefericire
Simptome fizice Simptome comportamentale
Durere

Diaree sau constipație

Amețeli

Pierderea dorinței sexuale

Răceli dese

Tulburări alimentare (mancat în exces sau deloc)

Tulburări ale somnului (prea mult sau prea puțin)

Izolarea de cei din jur

Amânarea sau neglijarea responsabilităților

Utilizarea alcoolului, țigărilor sau a drogurilor pentru relaxare

Ticuri nervoase (roaderea unghiilor, leganat)

 

În faza de extenuare are loc colapsul sistemelor vitale:

– epuizarea rezervelor energetice

– degenerări structurale și funcționale ale organismului

– imposibilitatea producerii glucocoticoizilor

– dezechilibrul balanței electrolitice.

In situatii de stres cronic, suferinzii intra in faza de epuizare: resurse emoționale, fizice și mentale suferă foarte mult, corpului experimentează  „sindromul de epuizare a glandelor suprarenale“, ceea ce duce la scaderea tolerantei la stres, epuizare mentală și fizică progresivă, boala si colaps.

Stresul cronic in sine nu este o boală, dar prin mecanismele specifice de acțiune poate conduce la probleme grave de sănătate:

– boli cardiovasculare;

– boli ale sistemului imunitar;

– astm;

– hipoglicemie;

– diabet;

– obezitate;

– ulcere;

– probleme ale pielii – psoriazis;

– dureri de cap și migrene;

– depresie;

– cancer.

De aceea vă invit la CONȘTIENTIZARE! Nu putem evita stresul dar putem schimba atitudinea pe care o avem față de el!

Surse:

Robert M. Salposky – Why zebras don`t get ulcers. The acclaimed guide to stress, stress-related diseases and coping.

Priyanka Sharma – The physiology of stress.

Bruce S. McEwen –  The neurobiology of stress: from serendipity to clinical relevance.